Relaţia  fundamentală  a  relativităţii,  E = mc², unde E reprezintă energia corpului dinamic, m masa sa de mişcare și c² o constantă universală egală cu pătratul vitezei luminii în vid, este în prezent mistificată de actualii „fizicieni” în fel și chip, invocându-i ca autori precursori ai lui Einstein pe Hendrik Lorentz, pe Galileo Galilei și chiar pe poetul Eminescu! Și totul pentru a susține teoria aberantă a dilatării timpului (pe care o vom perzenta critic mai jos),  ajungându-se până acolo încât să se afirme că: energia totală a unui corp este dată de relaţia: E = mc²!!  

  Departe de a fi de acord cu știința obedientă a fizicienilor elaboratori de inepții „științifice”, vom prezenta adevărul științific așa cum este el în mod obiectiv. Energia dezvoltată de către un corp aflat în mişcare este egală cu produsul dintre masa corpului şi integrala vitezei de pe întreg spaţiul parcurs. Astfel, E = mʃυdυ, ceea ce, integrat, înseamnă E = mυ²/2, relație valabilă pentru corpurile mecanice. Pe același principiu matematic, energia determinată de mişcarea oscilatorie a microcorpului cu viteza apropiată de viteza luminii în vid – c, prin însumarea celor două integrale ale vitezei, de deasupra axei Ox şi de desubtul axei Ox, rezultă: mc²/2 + mc²/2 = mc², adică: E = mc².

  Spre deosebire de corpurile mecanice, a căror energie rezultată în timpul mişcării este E = mυ²/2, microcorpurile se supun relaţiei în care energia caracteristică mişcării acestora NU depinde de viteza particulei respective, în expresia acesteia regăsindu-se doar viteza luminii în vid: E = mc² ! Deci, indiferent de viteza de deplasare a particulei elementare (lepton, mezon, hadron etc), energia acesteia este o caracteristică a fiecărui tip de particulă în parte, în expresia ei fiind NUMAI o singură variabilă, masa de mişcare – m.

    Dar de ce (micro)corpurile dinamice au în expresia energiei – E viteza luminii (în vid), atât timp cât viteza microcorpului (particulei) este inferioară acestei viteze? (Micro)corpurile dinamice au dublă natură: de undă şi corpuscul, caracteristici valabile şi pentru atomi şi molecule. Orice particulă elementară se caracterizează printr-o masă de mişcare – m, care determină caracterul de undă al particulei elementare şi o masă de repaus – m₀, care determină caracterul de corpuscul sau de substanţă, de materie propriuzisă. Masa de mişcare, m ≠ 0, indiferent de particulă, iar masa de repaus este valorică numai în cazul particulelor fermionice; în cazul fotonilor (cu viteza = c), masa de repaus este nulă, particula având numai caracter de undă. Particula ca undă are viteza luminii, spaţiul parcurs în mişcare fiind sinusoidal (deci mai lung!), iar ca și corpuscul, aceeaşi particulă are viteza sub viteza luminii, spaţiul parcurs (simultan cu unda)  fiind  pe  traiectorie  (deci mai scurt!).  Aşadar,  m = Ec^-2  şi  m₀ = Ec^-2√1-(υ²/c²) →  m√1-(υ²/c²).     

    Marea descoperire a relaţiei E = mc² constă în aplicarea practică a acesteia la microparticule! Considerând un corp mecanic cu masa de 1 kg şi viteza medie de deplasare egală cu 1800 km/h (500 m/s), acesta dezvoltă o energie egală cu 1,25 x 10⁵ jouli. O cantitate egală cu 1 kg de masă constituită  din  hadroni, însă, dezvoltă o energie de aproape 9 x 10¹⁶ jouli, ceea ce reprezintă de peste 10¹² ori mai multă energie! Importanţa deosebită care trebuie acordată relaţiei E = mc² constă în faptul că ea se aplică în mod exclusiv particulelor elementare: quarkuri, leptoni, mezoni, barioni...

   Aplicarea relaţiilor specifice microcorpurilor dinamice (având caracter de corpuscul şi de undă) la corpurile mecanice (statice) constituie efectul prostiei umane, avansate de fizicienii atei, care au aşteptat să moară Einstein pentru a-i pune în cârcă acestuia aberaţiile lor „ştiinţifice”.  

  Vom atesta, atât cât este strict necesar, veridicitatea celor afirmate. O primă manifestare a „aplicării” fizicii einsteiniene la fizica corpurilor statice este dilatarea timpului. În acest sens, fizicienii amintiţi au avansat ideea că odată cu creşterea vitezei cosmice, putem să devansăm viitorul, pentru ca, deplasându-ne cu viteze superioare vitezei luminii, să ne întoarcem în trecut, timpul, schimbându-şi astfel sensul!!...

  Primul pas în elaborarea aberaţiei ştiinţifice l-a constituit „adaptarea” relaţiilor mecanicii relativiste la mecanica corpurilor statice. Astfel, cele două mărimi fundamentale ale particulelor microcosmosului – masa de mişcare  şi  masa  de repaus au devenit pentru aceştia masa unui corp mecanic aflat în mişcare, respectiv masa acelui corp aflat în repaus relativ!! Şi continuând cu raţionamentul absurd, au dedus că masa unui corp aflat în mişcare ar fi: m = m₀/√1-(υ²/c²). Deci, masa de mişcare este funcţie de viteza corpului!!  Dar relaţia fundamentală elaborată de Einstein ne spune că masa de mişcare NU depinde de viteza corpului: m = c^-2E ! Aceasta este fizica actualilor oameni de ştiinţă?! Dacă da, atunci este eronată ! Să mergem mai departe cu prezentarea aberaţiilor ştiinţifice ale învăţăceilor fizicii absurde, în antiteză cu adevărul ştiinţific. Astfel, conform pseudoteoriei, dacă neutrino s-ar deplasa cu o viteză puţin mai mare decât cea reală, ar trebui ca să  aibă masa de  mişcare  egală  cu ∞ !! Dar, vai, acesta  are masa  de  mişcare  doar de 1,6 x 10^-30  g!

  Masa unui corp mecanic reprezintă cantitatea de substanţă înglobată în acel corp, fiind mărime SCALARĂ (!), neexistând nici o relaţie de determinare a masei corpurilor în funcţie de viteza lor de deplasare, în afară de cele preluate şi „adaptate” la corpurile mecanice, caracteristice numai particulelor elementare (cu energie proprie). Trebuie menţionat că orice corp mecanic nu constituie particulă elementară, ci este constituit din particule elementare! Şi în timp ce corpul mecanic, pentru a se pune în mişcare este necesar a fi supus unui impuls – ce constituie efectul unei forţe exterioare, particulele elementare (quarkuri, leptoni, mezoni, hadroni, rezonanţe...) care compun „cărămizile” de bază ale acelui corp – atomii, au în sine energia necesară, ele însele fiind energie: convertită în masă – m₀ (masa de repaus) şi în undă – m (masa de mişcare)! Pe acest model al microcosmosului este alcătuit şi macrocosmosul, dar de la această similitudine şi până la analogia cu statica, cinematica şi dinamica corpurilor mecanice lipsite de energie asociată, deci de impuls propriu, este mare diferenţă. Cine nu a înţeles pe deplin semnificaţia acestor realităţi, va rămâne pe mai departe un căutător de perpetuum mobile artificial şi va emite numeroase aberaţii.

  Motivul cramponării de relaţia de mai sus, împreună cu interpretarea stupidă a acesteia, îl constituie justificarea pasionaţilor de absurd, în faţa credulilor,  că  ei  ar ei ar fi găsit soluţia „dilatării” timpului, prin creşterea vitezei cosmice, dar încă n-au putut rezolva problema creşterii masei, odată cu creşterea vitezei vehiculelor cosmice (sic!).

   Dacă un corp s-ar putea deplasa cu viteza luminii (corp constituit din neutrini „ultrarapizi”), masa acestuia, conform teoriei, ar trebui să fie egală + ∞. Ce ne  facem, însă, dacă viteza corpului depăşeşte viteza luminii ?! În acest caz, masa corpului ce valoare „reală” capătă ?! Dacă ar fi să admitem că am avea o navă care să se deplaseze cu viteza de 210.000 km/s, conform falsei teorii, masa ei „s-ar dubla”. Ar fi aceasta un aşa mare impediment?! Fireşte că nu! Dar prezentele inepţii ştiinţifice, mai mult decât evidente, sunt acceptate cu nonșalanță!! Această teorie este, ca atâtea altele, o încercare desperată de a găsi o cale de creştere a duratei vieţii terestre, prin dilatarea timpului pământesc. Să  presupunem,  totuşi,  că  s-ar putea construi vehicule cu viteza apropiată de cea a luminii. În acest caz, un vehicul cosmic cu masa brută de 100 kg, adică cu un singur om la bord, ar trebui să posede o energie de 4,5 miliarde de miliarde de jouli! Or, vehiculele masice cu asemenea energii, s-ar dezagrega instantaneu la întâlnirea primului nor cosmic de praf sau de gaze ! Dar, poate oamenii de pseudoştiinţă vor stabili trasee fără nici un fel de materie, de dragul trecerii timpului pe Pământ, simultan cu ieşirea la plimbare a celor care cred asemenea bazaconii! Să mai presupunem că, teoretic, un om s-ar putea deplasa cu viteză superioară, de undeva din Cosmos spre Pământ. Conform teoriei dilatării timpului, cu cât viteza sa de deplasare este mai mare, cu atât timpul terestru  (de aşteptare) creşte!

  Să comentăm afirmaţiile savanţilor actuali de corelare a timpului cosmic în raport de timpul terestru (de aşteptare), în funcţie de viteza spaţială şi de masa „viitoarelor” vehicule cosmice, paralel cu analiza noastră.

1) Masa unui corp este o mărime scalară, care măsoară inerţia lui, având o valoare bine determinată, specifică acelui corp. Fizica modernă a dovedit că masa unui corp creşte odată cu viteza, conform unei curbe care ne informează că pentru viteze sub 3 x 10⁴ m/s, masa este practic invariabilă, egală cu o valoare – m₀, numită masă de repaus, iar peste aceste viteze, masa creşte rapid, ajungând  aproape infinită. Practic, nu se pot atinge viteze ale corpurilor mai mari de    3 x 10³ m/s...

  2) Einstein a demonstrat că într-un sistem de coordonate mobil, cu viteza υ apropriată de cea a luminii, masa unui corp măsurată din sistemul fix de coordonate depinde de viteza corpului, şi a dedus relaţia: m = m₀/√1-(υ²/c²).

 3) Masa se defineşte drept acea mărime măsurabilă ce determină cantitatea de substanţă conţinută într-un corp sau particulă, determinabilă la nivel macroscopic şi măsurată, de asemenea, macroscopic...

   Ce face un învăţăcel în faţa unei asemenea elaborări „ştiinţifice”? Trebuie să memoreze inepţia „ştiinţifică” împreună cu adevărurile ştiinţifice, amalgamate, pentru că altfel nu-şi ia examenele şi nu capătă licența! Dar să tragem concluziile ce  rezultă din faimoasa ştiinţă, urmând apoi analiza lor critică:

  a) Când viteza corpurilor, υ < 3 x 10⁴ m/s, masa acestora rămâne constantă, fiind denumită masă de repaus (!!)

  b) Peste aceste viteze, de 3 x  10⁴ m/s, masa creşte rapid, până la infinit

  c) Vitezele mai mari de 3 x 10³ m/s nu prezintă interes practic, nefiind posibile

  d) Einstein a demonstrat că masa unui corp aflat în mişcare având viteza apropiată  de  3 x  10⁸  m/s  este egală cu masa de repaus raportată la  √1-(υ²/c²).

  e) Masa se defineşte drept acea mărime măsurabilă ce determină cantitatea de substanţă conţinută într-un corp sau particulă, determinabilă la nivel macroscopic şi măsurată, de asemenea, macroscopic. Să comentăm aceste afirmaţii:

  1⁰. Dacă vitezele mai mari de 3 x 10³ m/s nu există pentru corpuri mecanice, cum s-a realizat elaborarea „ştiinţifică” de mai sus? În ce a constat experimentul ştiinţific?

2⁰. Dacă  viteza  corpurilor  este  mai  mare  ca  zero, υ > 0, înseamnă că aceste corpuri sunt în mişcare. Atunci cum masa corpului  aflat  în  mişcare având viteze de până la 3 x 10⁴ m/s este masă de repaus?!

 3⁰. Dacă Einstein ne-a arătat că masa de mişcare depinde numai de energia corpului (care este în mişcare), m = 1,11265 x 10^-17E, atunci cum de aceeaşi masă (a corpului aflat în mişcare) depinde şi de viteza de deplasare a corpului respectiv ?

 4⁰. Dacă Einstein ne-a arătat că acelaşi corp (care este, exclusiv, componentă a microcosmosului, şi nu orice corp mecanic, aşa cum încearcă să inoculeze oamenii de pseudoştiinţă!), are şi masă  de  repaus, m₀ = 1,11265 x 10^-17 E√1-(υ²/c²), relaţie prin care ni se arată că această masă scade odată cu creşterea vitezei, ajungând chiar la zero (ex: neutrino,  cu viteza apropiată de cea a luminii, are masa de repaus apropiată de zero), atunci cum aceşti „fizicieni” au ajuns la concluzia că odată cu creşterea vitezei, masa creşte la infinit?

 5⁰. Dacă masa reprezintă cantitatea de substanţă conţinută în corpul respectiv, atunci cum această masă creşte şi scade atâta timp cât cantitatea de substanţă din acel corp este o valoare bine determinată şi, deci, constantă?

 6⁰ În sfârșit, dacă viteza navei visătoare atinge viteza luminii în vid, masa acesteia, conform relaţiilor savanţilor contemporani, devine indefinită (+∞), iar în cazul depăşirii vitezei luminii (în vid), masa de mişcare a navei ajunge la valori cu adevărat imaginare: n√-1! No comment!

 Desigur, credinţa negativă – caracteristică a oamenilor afectaţi de psihoză în mod deliberat, este singura cauză care determină  elaborarea de concepţii trăsnite, prin care ştiinţa adevărată este transformată în lăzi de gunoi ale istoriei...

  Realitatea este că noțiunile de masă de mișcare - m şi masă de repaus - m_o din relaţiile lui Einstein, așa cum arătam mai sus, NU fac  obiectul  mecanicii   corpurilor  (statice),  ci  NUMAI obiectul mecanicii cuantice, caracteristice microcosmosului. Masa de mişcare NU reprezintă masa unui corp aflat în deplasare şi nici masa de repaus  NU reprezintă masa unui  corp  aflat  în repaus (relativ)!! Masa de mişcare şi masa de repaus sunt cele două noţiuni fundamentale care   caracterizează   orice particulă  elementară  a microcosmosului! Astfel, particulele cu υ = c au numai masă de mişcare, iar particulele cu υ < c au şi masă de mişcare şi masă de repaus. Masa de mişcare reprezintă caracterul de undă, iar masa de repaus reprezintă caracterul de corpuscul, aşa încât, fermionii au atât masă de mişcare, cât şi masă de repaus, pe când fotonii au numai masă de mişcare, masa lor de repaus fiind egală cu zero. Cele două noţiuni sunt două constante care aparţin fiecărei particule elementare în parte şi nu au nici o legătură cu mișcarea sau repausul corpurilor mecanice! Dacă viteza corpurilor este mai mare ca zero, υ > 0, înseamnă că aceste corpuri sunt în mişcare, nefiind posibil ca masa unui corp aflat în mişcare, având viteze de până la 3 x 10⁴ m/s (!) să fie masă de repaus!

  Şi dacă relaţiile care includ noţiuni „adaptate” ale masei de mişcare, respectiv de repaus, sunt neconcludente, ba chiar hilare, amatorii de senzaţional au găsit relaţii din care să dispară masa şi să rămână numai timpul! Iată relaţiile: 

T = T₀/√1- υ²/c²  ..........................[1]  

υ = 2cT_c/√[4(T_c)²  + (T₀)²]  .........[2]

T = 2L/υ = 2cT_c/υ ; υ = T/2L ......[3]

L = cT_c.........................................[4]

T₀ = timpul măsurat în vehiculul cosmic

T_c = t necesar luminii pentru parcurgerea spaţiului L

T = timpul terestru (de aşteptare) din momentul plecării până la momentul sosirii vehiculului cosmic.

  Conform acestor relaţii, „putem” corela timpul terestru (de aşteptare) cu timpul extraterestru petrecut în vehiculul cosmic, în funcţie de viteza de deplasare a acestui vehicul.

  Pentru „a demonstra” teoria dilatării timpului, vom aplica relaţiile de mai sus la un caz concret şi anume la deplasarea (teoretică) a unei nave cosmice până la Proxima Centauri şi înapoi, distanţă egală cu 9 ani lumină. 

– pentru T₀ = 1 an……T = 9,14 ani; viteza navei ar fi 298000 km/s

– pentru T₀ = 2 ani…...T = 9 ani, viteza navei ar fi 292000 km/s

– pentru T₀ =10 ani ….T = 13,5 ani

– pentru T₀ = 20 ani.....T = 22 ani

– pentru T₀ = 50 ani......T = 50,81 ani

– pentru T₀ = 100 ani..T = 100,8 ani; viteza navei ar fi de 26.000 km/s!  

  Ce constatăm? Că în cazul când viteza vehiculului spaţial ar fi aproape de viteza luminii în vid (299.792.458 m/s), indiferent ce valoare ar avea „timpul cosmic” – T₀, timpul de aşteptare terestru – T este egal cu timpul necesar luminii pentru a parcurge spaţiul dintre Pâmânt şi Proxima Centauri dus-întors – 9 ani, la care se adaugă  creşteri nesemnificative. Pe de altă parte, începând cu o viteză a navelor spaţiale, υ < 60.000 km/s, creşterea timpului de aşteptare terestră – T este, de asemenea, nesemnificativă faţă de timpul măsurat în cosmos – T₀. Vedem, dar, că în domeniul vitezelor care ar prezenta măcar importanţă teoretică: 20 ÷ 60000 km/s, timpul cosmic „măsurat” la bordul navei spaţiale – T₀ este, practic, acelaşi cu timpul de aşteptare terestră – T ! În domeniul vitezei luminii, conform relaţiilor de mai sus, timpul de aşteptare terestră este, practic, egal cu 2T_c (timpul necesar parcurgerii spaţiului dus-întors de către lumină), indiferent de valoarea lui T₀!! Fireşte că existenţa timpilor (T₀) mai mici decât 2T_c nu este posibilă nici măcar teoretic, fiind incompatibilă, pentru că nava ar trebui să aibă viteză mai mare decât viteza luminii, ceea ce atestă incontestabil că relaţiile de mai sus nu au nici o legătură cu legile naturale!! De altfel, modulul √1-(υ²/c²) rămâne valabil NUMAI în relaţia masei de repaus a particulelor elementare, neavând nici o aplicabilitate la corpurile mecanice!! Dacă am admite teoria, ar însemna să admitem că masa de mişcare este ŞI independentă ȘI dependentă de viteza particulei (m = c^-2 E), cele două afirmaţii fiind incompatibile! Şi cum prima afirmaţie este cea justă, a doua, în mod logic, este falsă.

  Argumentul care stă la baza aberaţiei „ştiinţifice” este scrierea relaţiei dintre masa de repaus şi masa de mişcare sub următoarea formă: m = m₀/√1-(υ²/c²). Astfel, dacă corpul are viteza egală cu c, numitorul devine egal cu zero şi masa de mişcare - m, devine egală cu infinit! Dar aceşti „fizicieni” nu posedă nici măcar noţiuni elementare de analiză matematică. Când cele două viteze: c şi υ devin egale, masa de repaus – m₀ devine şi ea egală cu zero, apărând astfel cazul de nedeterminare 0/0 şi nicidecum o valoare a raportului egală cu ∞...   

   Timpul este una din cele patru dimensiuni vectoriale ale Universului material, având originea în punctul 0 şi sfârşitul la +∞. În existenţa materială, noi uzăm de un etalon al timpului, care reprezintă durata unei rotaţii complete a Pâmântului în jurul axei sale şi a unei revoluţii în jurul Soarelui. Relativitatea timpului nu este o fantezie, aşa cum se încearcă a se prezenta în ştiinţa prezentului, ci ea are caracter legic, natural şi pentru a înţelege fenomenele fizice, este imperioasă aplicaţia acesteia. Dacă ar fi să ne referim la nucleul atomic, acesta nu ar putea fi confinat sub nici o formă fără a exista relativitatea timpului, întrucât protonii se resping electrostatic! Existenţa rezonanţelor ∆ generează o forţă mult mai mare decât forţa electrostatică, aceasta fiind forţa tare (pionică  şi gluonică). Astfel, stările legate – π-oni/protoni (rezonanţele) prezintă un fenomen straniu ce constă în următorul fapt. Formarea stărilor legate are loc (prin interacţiunea tare) în timpi cuprinşi între 10^-23 și 10^-19 secunde, iar dezintegrarea acestor rezonanţe are loc (prin interacţiunea slabă) în timpi cuprinşi între 10^-9 şi 10^-8  secunde. Vedem, dar, că viaţa acestor rezonanţe (care  se  dezintegrează) este de ≈ 10¹⁴ ori mai mare decât viaţa stărilor ce iau naştere prin interacţiunile tari! Or, o entitate a cărei viaţă este de o sută de mii de miliarde de ori mai lungă decât viaţa altei entităţi asemănătoare, reprezintă cu adevărat un caz tipic de relativitate a timpului. Dacă ar fi să ne imaginăm că am putea trăi pe planeta Uranus (în condiţii de mediu asemănătoare cu cele de pe Terra), un 1 an de viaţă ar fi egal cu o viaţă pământească de 84 ani! Iar dacă ar fi să trăim 84 ani pe planeta Uranus, pe Pământ ar trece 7056 ani! De altfel, relativitatea timpului o putem întâlni în nenumărate locuri în Cartea antică infailibilă – Biblia.  

  Teoria specială a relativităţii are două principii de bază:  

– principiul special al relativităţii, care se referă la generalizarea acestuia asupra oricăror fenomene ale naturii, enunţat astfel: orice lege generală a naturii valabilă în raport cu un sistem de coordonate C trebuie să rămână valabilă, fără vreo schimbare, în raport cu un sistem de coordonate  C1, care  este  în mişcare de translaţie faţă de C.

– principiul constanţei vitezei luminii în vid, enunţat astfel: în vid, lumina are întotdeauna o viteză de propagare determinată, independentă de starea de mişcare şi de sursa luminii.

   Teoria relativităţii reprezintă în fizica modernă un ansamblu a două teorii formulate de Albert Einstein: relativitatea restrânsă şi relativitatea generalizată. Ideea de bază a acestor două teorii este că timpul şi distanţele unui eveniment măsurate de  doi observatori au, în general, valori diferite, dar se supun totdeauna aceloraşi legi fizice. Teoria a fost numită „restrânsă” deoarece aplică principiul relativităţii doar la sisteme inerţiale. Einstein a dezvoltat relativitatea generalizată care aplică principiul general oricărui sistem de referinţă, şi acea teorie include şi efectele gravitaţiei. Relativitatea restrânsă nu ţine cont de gravitaţie, dar tratează acceleraţia. 

  În fizică, un sistem de referinţă inerţial este un sistem de referinţă faţă de care este respectată prima lege a lui Newton: Orice corp îşi menţine starea de repaus sau de mişcare rectilinie uniformă, atât timp cât asupra sa nu acţionează alte forţe, sau suma forţelor care acţionează asupra sa este nulă (principiul inerţiei). În mecanica corpurilor (nerelativistă), toate sistemele de referinţă inerţiale se mişcă unul faţă de altul cu viteză constantă (mişcare rectilinie uniformă).

  Relativitatea generalizată a fost formulată de Einstein în 1916, iar această teorie descrie gravitaţia, postulând că prezenţa masei şi a energiei conduce la „curbura” spaţiu-timp, şi că această curbură influenţează traiectoria altor obiecte, inclusiv a luminii, datorită forţelor gravitaţionale (?). Această teorie utilizează formulele matematice ale geometriei diferenţiale şi a tensorilor pentru descrierea gravitaţiei. Legile relativităţii generale sunt aceleaşi pentru toţi observatorii, chiar dacă aceştia se deplasează de o manieră neuniformă, unii faţă de ceilalţi. Teoria poate fi utilizată pentru construirea unor modele matematice (de studiu) ale originii şi evoluţiei Universului şi reprezintă unul din instrumentele cosmologiei fizice.

  Desigur, teoria generalizată a relativităţii elaborată în condiţiile acceptării aştrilor gravitaţionali ca fiind „atomici” în plenitudinea lor şi în condiţiile acceptării big-bang/big-crunch, ca ipoteză de geneză a Universului, nu poate fi considerată decât ca pe o teorie relativă(!), în condiţiile denaturării adevărului cu privire la sursa gravitaţiei, la „găurile negre” şi la geneza  Universului material. 

   Simetria în natură, mai exact ruperea de simetrie, reprezintă însăşi sursa existenţei materiale şi, neacceptarea ei drept concept major în analiza şi sinteza cunoaşterii, duce la elaborarea de teorii inepte şi absurde. Cercetătorii au intuit că natura e simetrică şi, de aceea, un prim pas spre acest postulat au încercat să-l facă, admiţând că materia ar avea ca simetrie antimateria, după ce au constatat că aceasta din urmă este tot... materie! Din nefericire pentru ei, însă, concepţia (pur) materialistă nu avea cum să le dea lumina asupra adevărului; antimateria nu există ca atare, ci ea constituie doar un intermediar ce contribuie la consolidarea materiei şi se găseşte numai  sub  formă  de  urme  în  Univers.  Ea se poate produce şi în laboratoare speciale, având existenţa foarte scurtă, confirmând conceptul creaţiei.

  „Viaţa” întregului Univers material se regăseşte în diferenţa de potenţial, rezultată din ruperea de simetrie, care la rândul ei este consecința simetriei. Cu toate că termenul de supersimetrie este la modă în fizică, nu ne vom folosi de el, pentru că atât în matematică, cât şi în fizică, pe tron rămân cele două funcţii simetrice: funcţia antisimetrică şi funcţia simetrică. Încercarea de a substitui termenul de simetrie cu „supersimetrie”, şi termenul de antisimetrie cu simetrie, are ca scop semănarea de confuzii şi nimic altceva. Niciodată forma nu va schimba fondul. Funcţia antisimetrică este de paritate negativă, ceea ce face ca în cazul schimbării sensului, aceasta să-şi schimbe valoarea. Dimpotrivă, funcţia simetrică este de paritate pozitivă şi, ca atare, nu-şi schimbă valoarea în cazul    schimbării sensului. Concret, aceasta poate curge natural spre funcţia antisimetrică, dar fenomenul invers, în mod natural, nu poate avea loc. Funcţia antisimetrică sugerează provenienţa din funcţia simetrică şi ne prezintă, din  punct de vedere fizic, o funcţie epuizată energetic sau în curs de epuizare. Funcţia simetrică, dimpotrivă, ne sugerează generatorul funcţiei antisimetrice şi, din punct de vedere fizic, ea reprezintă o încărcare energetică superioară, de obicei, inepuizabilă.

  Primul  fenomen  neobişnuit observat  de  către fizicieni (dar trecut sub tăcere), în cazul obţinerii particulelor subhadronice, a constat în aceea că particulele rezultate au mase superioare şi net superioare particulelor din care provin, ceea ce în mod real, violează legea conservării masei şi a energiei. Dar acest fenomen, de fapt, nu există şi, fizicienii au trecut peste el cu o nonşalanţă greu de imaginat ! Să ne referim, în acest sens, doar la particulele cu spin întreg – bosonii, care sunt particule de calibrare a fermionilor. Bosonul Higgs, care a fost „produs” prin mai multe căi, este un agregat de particule elementare: gluoni – analogi ai quarkurilor şi leptonilor. Masa sa este estimată în limite foarte largi (!), de la 10 la 1000 GeV/c².

  Un alt boson, bosonul X, este estimat a avea o masă de-a dreptul impresionantă, comparativ cu masa particulei din care „provine” – protonul: 10¹⁵ GeV/c² ! Iată cum  încearcă să  explice fizicienii „anomalia” de masă: Particula („bosonul X”) are viaţa atât de scurtă, încât nu poate fi detectată, ceea ce, din punct de vedere al observaţiei, nu există şi, legea este conservată ! Acest mod de a privi lucrurile este, fără echivoc, neştiinţific şi stupid. Este exact ca şi cum un profan ar spune că nu există molecule, pentru că nu le vede !! (Din păcate, pentru un asemenea om, sunt multe care nu se văd, inclusiv mintea!).

  Legea nu este conservată pentru că bosonul X este ascuns observaţiilor noastre limitate și nici nu este violată pentru că masa sa este net superioară protonului. Ceea ce au observat de fapt cercetătorii, nu este apariţia de particule noi cu mase superioare particulelor din care provin, ci aplicându-se energii uriaşe particulelor fermionice, au rezultat particule  bosonice, care, prin captarea acestor energii (artificiale), au căpătat mase net superioare fermionilor „bombardaţi”.

  Savantul Heisenberg, în 1969, pe bună dreptate, afirma: Putem diviza tot mai mult materia, dar nu vom descoperi particule mai mici, deoarece noi vom crea alte particule, cu energia utilizată. Şi, în cazul utilizării energiilor de peste 1 TeV, de la o anumită valoare, se vor crea doar perechi de particulă-antiparticulă cunoscute (existente în mod natural).

   Al doilea motiv determinant al erorilor comise de fizicienii nihilişti îl constituie faptul că aceştia nu ţin cont de relaţiile mecanicii cuantice ale masei particulelor elementare, confundând masa de mişcare cu masa de repaus! Astfel, o particulă cu viteza apropiată de cea a fotonului, chiar dacă are masa de mişcare mare, valoarea lui m₀ poate fi foarte mică, tinzând chiar către zero! Mai mult, particulele cu viteză superioară lui c, nici măcar nu pot avea valori concrete pentru masa de repaus, care ar fi fost m₀√-1! Dar diletanţii calculează masa de repaus cu relaţia m₀ = E/c² !! 

  Universul material are patru dimensiuni şi numai patru ! Chiar dacă teoria „superstringurilor” statuează că Universul are numai trei (?!) dimensiuni vectoriale şi alte şase dimensiuni scalare (!), noi respingem combinarea de astfel de mărimi – de „dragul cuantificării gravitaţiei”, pentru că Universul are patru dimensiuni vectoriale: 0 → X; 0 → Y; 0→ Z;  0 → t, cu originea în punctul zero şi cu finalul la plus infinit. Acest Univers este nesfârşit şi el constituie doar o schimbare de fază a unei părţi infime din Universul etern, bosonic, nonspaţial, simetric, de paritate pozitivă, multidimensional! Universul material, cu geneza din punctul zero, adică cu început (ORIGINE), nu constituie discontinuitate în natură, ci el confirmă infinitul perpetuu, prin aceea că o parte din Universul simetric a căpătat un singur sens: de la zero la infinit, care, dacă ar fi schimbat, valoarea nu ar mai fi ordinea, ci dezordinea! Nu aceeaşi situaţie se prezintă în cazul Universului simetric, în care spaţiul este lipsit de sens, viteza fiind infinită, iar materia „substanţială” din cadrul acestuia ne mai fiind alcătuită din particule care se supun principiului excluziunii (lui Pauli). 

Putem să înţelegem, aşadar, de ce creşterea Universului material este continuă, nesfârşită, pentru că Universul supermaterial, din care provine, este hiperpotenţial şi infinit – inclusiv ca număr de „dimensiuni”.  

  Pentru a avea o imagine generală a EXISTENŢEI în simetrie, redăm mai jos tabloul generic al acesteia:

      MATERIE                        SUPERMATERIE        

(fermionică).............................FOTONI......................(bosonică) 

leptoni  –  leptoni                                                      gluoni  –  gluoni 

quarkuri                                                                                      gluoni

  

                   hadroni  FERMIONI              BOSONI  gluboli                                            

quarkuri                                                                                      gluoni                             

                                                                                        

  Cu aceste câteva cunoştinţe imperioase, putem elabora MODELUL STANDARD al Universului înainte de începutul creaţiei sale. Imaginaţi-vă „o schemă” a Universului material, aşa cum este el în prezent (în măsura în care îl cunoaştem astronomic şi intuitiv), la care adăugaţi multe alte sisteme stelare grupate în galaxii și roiuri de galaxii, care nu şi-au făcut încă apariţia pe Cer. Imaginaţi-vă că aşa era expus Universul înainte de început, cu spaţii siderale, nu pentru că ar fi fost nevoie de ele în starea bosonică, ci pentru că urma necesitatea lor în structura fermionică. Şi imaginaţi-vă, în continuare, că la intervale de timpi diferiţi începeau „exploziile” galaxiilor, nu pentru că ar fi fost necesar timpul pentru starea bosonică iniţială, ci pentru că acesta era imperios structurii fermionice ce avea să vină. Astfel, prima galaxie, cea din centrul Universului, prima stea din centrul galaxiei, începeau „explozia” prin convertirea particulelor bosonice în fotoni şi fermioni şi tot astfel, cele din jurul primei galaxii şi apoi altele din jurul acestora şi, fenomenul este etern, pentru că după alţi timpi, galaxii entropice dispar iarăşi în nonspaţiu, apărând galaxii noi (Ebrei 1.10-12). Creşterea Universului este infinită şi ritmul de creştere tinde, asimptotic, către zero (nedevenind niciodată zero!).

  Desigur, termenul de „explozie” reprezintă, aşa cum îl trădează ghilimelele, o denumire alegorică şi nicidecum explozie haotică, nedirijată, ştiindu-se de către orice om în depline facultăţi mintale, că nici o ordine funcţională nu poate lua naştere fără intervenţia gândirii superioare, respectiv, a HiperGândirii, inclusiv acolo unde ordinea funcţională este reprodusă, întrucât originalul acesteia este  rezultatul exculsiv al gândirii superioare sau al HiperGândirii...

  Ceea ce simţim astăzi că este dăunător, mediul radioactiv, a fost crucial pentru planeta noastră, deoarece tocmai acesta a contribuit la creşterea şi diversificarea structurii existenţiale a astrului terestru. De-a lungul timpului, cantitatea de radioactivitate a scăzut şi tinde, în final, către zero. Animalele au apărut pe Pământ mult mai târziu faţă de plante şi anume atunci când densitatea radioactivă a devenit propice  existenţei acestora, ştiindu-se că în timp ce plantele sunt, în general, stimulate de radioactivitate, regnul animal nu poate exista peste anumite nivele de suportabilitate.

  Universul material (antisimetric) este, aşadar, în dublură şi întrepătruns cu Universul supermaterial (simetric) – care prezintă importanţă primordială pentru existenţa vie superioară. În întreg Universul, fiecare corp fermionic are dublura sa bosonică şi, în timp ce aştrii bosonici nu pot „pleca de la locul lor”, adică din poziţia cerească a aştrilor fermionici, fiinţele vii superioare, odată dezbrăcate de trupul biologic, se îmbracă instantaneu în trupul bosonic, având posibilitatea „să profite” şi de starea fermionică şi de cea bosonică, specifică Universului simetric, la propria-i discreţie. Dacă la un foton, conversia masă–energie–masă se produce sub un impuls, respectându-se riguros o frecvenţă (în funcţie de energia proprie), în cazul fiinţei vii superioare, conversia trup–energie–trup nu se mai produce stereotip, ci la discreţia propriei voinţe, ce îşi are izvorul în nous-ul persoanei în cauză. Astfel, teleportarea, atât de trâmbiţată de atei, nu poate fi specifică unor trupuri entropice, ca cele umane, ci numai trupurilor fiinţelor superioare, asemenea Arhangelului, adică lui Cristos. (Arhe înseamnă început, origine, şi, angelos înseamnă cel care este din şi în Dumnezul Suprem).

  Putem spune, aşadar, că fotonii propriuzişi, adică cei cu viteza luminii, reprezintă axa de simetrie dintre materie şi supermaterie, iar fotonii subenergetici,  adică   cei   cu   viteze  inferioare vitezei luminii, sunt fermioni, ce constituie materia propriuzisă, guvernată în macrostructură de forţa gravitaţională; fotonii supraenergetici, cu viteze superioare vitezei luminii, sunt bosoni, cu masă de mişcare ce poate atinge valori enorme şi cu masă potenţială (echivalentă masei de repaus în domeniul material), de valori, de asemenea, enorme şi, aceştia constituie supermateria, guvernată în macrostructură de forţa astromagnetică.

  Universul material constituie o sferă, care creşte necontenit în timp şi în spaţiu, existenţa sa fiind în neant, unde oricât ar creşte, tot ar avea loc şi de unde oricâtă materie s-ar produce, niciodată nu s-ar sfârşi! Dincolo de Universul material este infinitul absolut („neantul” şi „eterul”). În afara spaţiului tetradimensional nu există masă de repaus şi, noţiunile spefice materiei sunt lipsite de sens. Universul material se află în Infinitul absolut, ca un atom în Universul material. Infinitul absolut este dominat doar de Energia Vie (Pură), care este totuna cu Duhul sau Spiritul Suprem, şi de Nous-ul Suprem, Care, Împreună, Îl reprezintă pe Dumnezeul Abstract, Acelaşi cu Esenţialul şi Absolutul, fiind Dumnezeul Suprem, Care, toate, cu Nousul Său le-a creat şi toate, din Duhul Său le-a generat şi toate, prin Logosul Său le-a realizat ! (Geneza 1.1, 2; Ioan 1.1, 3; Coloseni 1.16).

  Universul material este, cantitativ, un finit în Infinit şi totuşi ideea anarhică este îmbrăţişată în detrimentul adevărului ierarhic, logic. Astfel, în comparaţie cu volumul Universului, masa materială a acestuia este infimă: sub 1:10³⁰ (!), iar în comparaţie cu energia, valoarea masei este, de asemenea, infimă. Din relaţia fundamentală a relativităţii, a lui Einstein, se observă că raportul între masă şi energie este de 1: 9 x 10¹⁶  şi trebuie specificat că masa aceasta nu reprezintă masa materială (de repaus, ponderală), ci masa de mişcare, specifică întregii naturi, adică fermionilor, fotonilor şi bosonilor ! În această situaţie, cât reprezintă numai masa de repaus, adică materia propriuzisă, în raport cu energia? Desigur, mult sub 1:10¹⁷! Dacă ne referim cu atenţie la un atom – care stă la baza structurii materiale – observăm că peste 99,99 % din masa sa se concentrează într-un volum egal cu 10^-15 ÷ 10^-12 din întregul volum atomic, spațiul gol din atom  nefiind  la  voia întâmplării, ci  el reprezentând un spaţiu energetic, care este, ca volum, de ordinul a 10^-30 m³.  Să mai arătăm că materia propriuzisă – totalitatea fermionilor, adică a particulelor ponderale, este de 1 : 10⁹⁰ faţă de volumul Universului material şi faţă de energia sa. 

  În concluzie, IERARHIA UNIVERSALĂ ABSOLUTĂ este:

1) NOUSUL – intuit prin a fi motivul, izvorul GÂNDIRII (nòia, noèsis), la nivelul absolut – Unul şi Acelaşi cu Creatorul (Dumnezeul) Suprem sau Tatăl Ceresc

2) ENERGIA VIE (SPIRITUALĂ) – Pneuma (Spiritul) Dumnezeului Abstract

3) ENERGIA FIZICĂ (NATURALĂ) – energia propriuzisă

4) SUPERMATERIA – materia simetrică – independentă de spaţiu şi timp

 5) MATERIA – materia antisimetrică, propriuzisă, care depinde de supermaterie şi de spaţiu şi timp.

 Acelaşi DUMNEZEU ABSTRACT – Nousul Suprem şi Pneuma Sa – este şi Personal, prin  LOGOSUL sau Revelaţia Sa.

   Iată că materia, considerată de către oamenii fără gândire sau cu gândire limitată, a fi pe cea mai înaltă treaptă a ierarhiei universale, se află de fapt pe cea mai scăzută treaptă a ierarhiei universale absolute! În acest precept, nu e de mirare că actualii oameni de ştiinţă vorbesc despre universuri, ne mai sesizând că Universul are deja sens de pluralitate, reprezentând chiar totalitatea absolută, ca substantiv propriu având doar singular şi nu plural !!

  UNIVERSUL SIMETRIC sau al treilea cer nu se poate descrie, în el aflându-se tot ce este sublim, din care, doar fărâme putem cunoaşte şi numai în stare de compatibilitate (adică de înger al Dumnezeului Absolut) putem „vedea” plenitudinea sa. Şi tot în cadrul Împărăţiei eterne se află şi Universul antisimetric (material sau al doilea cer) – considerat de către atei întreaga Existenţă, în naivitatea şi ignoranţa lor ! Acest UNIVERS constituie, pentru fiinţa îngerească, odihna – ca efect al Creaţiei. Admiraţia şi desfătarea se pot înfăptui cel mai bine în staţionare şi, din acest motiv, Universul material constituie scopul în sine pentru care a fost creat de către Dumnezeul Suprem. Orice înger cu trup de glorie îşi poate crea în Universul material edenuri ca cel de pe Pământ (milenar), cu o singură excepție: NATURA BIOLOGICĂ, caracterizată prin reproducere, NU VA MAI FI ! Creaţia în Împărăţia eternă este discreţionară şi perpetuă, datorită NOUSULUI ABSOLUT – Sursa inepuizabilă a gândirii superioare şi a Spiritului Viu – Sursa inepuizabilă a energiei vii, a vieţii.

  Orice creaţie plăcută văzului, auzului, gustului, mirosului, nu mai este rezultatul imperios al naturii reproductive, ci al autorităţii creatorului în cauză, acesta fiind orice înger al Cerului care a purtat HAINA PĂMÂNTEASCĂ (a trecut biruitor prin valea umbrei morţii – Psalmul 23.4) ! Oricât de amplă ar fi creaţia în Împărăţie, tot un infinit mic rămâne, în contrast cu infinitul absolut – caracteristic Dumnezeului Suprem. Comunicarea şi schimbul de idei între persoane, se realizează la nivelul nousului, nefiind imperios cuvântul (rema), ca în cazul existenţei  biologice. (Şi în acest caz avem posibilitatea să constatăm că între Logos, ca noţiune divină şi filosofică, şi logos, ca simplă unitate de vorbire – rema, este o diferenţă totală). Cuvintele muzicii, adică glorioasele cântări cereşti vor fi asemenea celor dăruite de către instrumentele muzicale...

   În Împărăţia eternă, răul este inexistent, fiind total inutil în duadismofilie cu binele, în condiţiile existenţei unităţii contrariilor fără lupta dintre acestea, pentru că în mod natural această luptă s-ar raporta la zero şi ştim că rezultatul unui asemenea raport este incompatibil. Pe de altă parte, orice comparaţie, orice emulaţie are sens între două valori, dar între valoare şi nonvaloare, ea nu există. În acest precept, al existenţei infinitului absolut şi al înţelepciunii infinite, starea conflictuală îşi pierde total sensul, motiv ce determină ca „intersecţiile” între diversele „împărăţii locale”, care pot însemna planete, sisteme planetare, galaxii, SĂ NU EXISTE! Recunoaşterea între cei ce-am convieţuit pe pământ se va realiza prin ceea ce am fost înainte de a ne întrupa pe Pământ... Ce am trăit pe Pământ se va şterge din memorie. Doar la Marele Tron Alb, la Scaunul de Judecată, fiecăruia din cei care am fost în posesia celui de-al doilea sistem de semnalizare ni se va trece prin faţă filmul vieţii personale.

  Profetul Ioan, în viziunea sa referitoare la Împărăţia eternă, nu descrie un infinit, pentru  că infinitul nu  se poate descrie în termeni materiali, noi înşine fiind în prezent fiinţe limitate în materie, dar el ne descrie un început al existenţei eterne, Ieruşalemul ceresc, având dublă natură: de Cetate şi de Mireasă a lui Mesyah. Această Cetate este asemuită cu o piramidă, având volumul de 10.941.084.000 km³ şi baza un pătrat de 4.928.400 km². Ioan mai oferă, în viziune, şi alte elemente constructive. Grosimea zidului este de 74,88 m. Pe fiecare latură, din cele patru, sunt câte trei porţi; tot pe fiecare latură, Cetatea are şi douăsprezece trepte (douăsprezece temelii). Materialul de „construcţie” este asemuit cu aproape toate pietrele scumpe, însă ceea ce este demn de evidenţiat, constă în faptul că Cetatea nu are nevoie de energie fizică ! (În atare situaţie, ce  poate  să simbolize o lumânare aprinsă, decât împărăţia întunericului, unde oamenii se vor recunoaşte după ceea ce au fost pe pământ, cu toate trăirile fericite şi nefericite?).

  Acest instantaneu al Împărăţiei eterne este mai mult decât minunat şi sugestiv, pentru că totul se petrece în afara spaţiului material (tetradimensional), viteza devenind infinită, datorită energiei infinite... 
    Cel mai semnificativ indiciu privind antiteza Universului material cu Universul simetric ni-l dă TIMPUL. Acesta, în Universul material reprezintă, după cum am mai arătat, a patra dimensiune vectorială a Spațiului (tetradimensional) și aparține mulțimii (deschise) de la 0 la infinit: t ϵ (0 – ∞), iar în Universul simetric aparține mulțimii formată din două elemente – zero și infinit: t ϵ [0, ∞]. Deci, omul al cărui suflet a părăsit lumea materială, iese în afara timpului; pentru el timpul s-a oprit și a intrat în Eternitate, în Universul simetric (al treilea Cer), care nu se poate descrie decât la nivel de intuiție (2 Corinteni 12.4)...